Nu era lună-n noaptea ceea…
Nici o sclipire… nici un foşnet… nici
măcar - suflare umedă - mareea…
Noi singuri stam pe ţărm, între nisipuri,
împleticiţi în dragoste, răpuşi
de-o contemplare fără chipuri…
Murise marea… mâna ta străină
îmi odihnea pe umăr, şi
un sânge lenevos, ca o răşină,
trecea prin noi… Dar, ca la o răspânte,
deodată m-ai întors spre gura ta
- şi marea, vântul, sângele-ncepu să cânte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează