fratelui Leonard
Mă-nvinge primăvara cu-al ei zor
De-a înverzi, de-a înflori, de-a coace,
Ce simplu-ar fi să cad lângă-un izvor
Din Căpriana, să visez a pace.
Ce simplu-ar fi, dacă n-aş fi cum sunt –
Un grav refuz la patimi trecătoare,
Pentru cei ordinari de pe pământ
Şi dragostea aproape-i o teroare.
Eu sufăr astăzi pentr-un ordinar
Ce-şi saltă-o reputaţie precară,
Dar cum iubirea e din cer un dar,
Mă-nvinge astă verde primavară.
Totul e verde-n faţa mea şi tot
Impune bucurie, nu durere,
Iar eu mă duc, precum se duse Lot,
Sodoma şi Gomora-s în putere.
Eu merg pe-un drum ce nu se-arată lent,
În urmă-mi sarea arde orice stare,
În urmă-mi pe-acest drum incandescent
Răsar doar monumente mari de sare.
Mă-nvinge primăvara cu-al ei zor
De-a înverzi, de-a înflori, de-a coace,
Ce simplu-ar fi să cad lângă-un izvor
Din Căpriana, să visez a pace.
Ce simplu-ar fi, dacă-aş trăi cumva
Mai altfel, mai supus, mai cu momentul,
Dar eu nu pot, şi toată viaţa mea
E-o lacrimă ce-şi curge monumentul.
Şi merg, şi merg, tot merg în infinit,
Şi sufletul nu-mi las nici într-o gară,
Merg către-un frate-al meu cel mai iubit
În cea mai verde-n lume primavară.
Merg către-un frate-al meu dinspre-un pustiu
De stare, de gândire, de candoare,
Merg către-un mort mai viu ca orice viu
Care mă-aşteaptă ca pe-o sărbătoare!
Rămâi cu bine, lume, şi rămâi
Cu o enormă, groaznică ruşine,
Că de la ziua ta, din cea dintâi,
Poeţii nu avură loc în tine.
Rămâi şi tu, biet trăitor sub vremi,
Ce m-ai trădat dintr-o tocmeală-a pieţii,
Ce primăvară, Doamne, de te temi
Că dai în Dumnezeu, lovind poeţii!
Ei, cei mai puri, au fost cei mai blamaţi,
Ei, cei răniţi, cântat-au chiar şi rana,
Ah, de-am să mor, vă rog să mă-ngropaţi
Sub un stejar, din dor, la Căpriana.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează