Îngerul morții - Anișoara Odeanu

 

În ceas înnoptat,

În ceas nefiresc de limpede,

Când se aude vremea, arzând și picurând ca lumânările de ceară,

Stau cu Îngerul Morții la sfat.

Ochii lui sunt de pară,

Dar glasul lui e ca un cântec înfiorător de blând.

Peste chipul lui trec tremurătoare ape,

Și ceasurile toate s-au oprit simțindu-i pasul aproape.

”Spune-mi, îngere, în cel mai liniștit minut,

Când singuratică e noaptea ca o îndepărtată stea,

Dacă sub semnul palidei luni s-a născut

Sau sub semnul primăverilor, dragostea mea?

Spune-mi dacă iubitul cu brațul de spadă

Urcă-n legendă pe drumul de stele

Sau dacă pasul lui tânăr are să cadă

Cu acele soarelui, cândva, pe potecile mele.

 Negru înger din ceata îngerilor solitari,

Peste ochii tăi de neagră lumină

Deschiși ca două zări pustii, pe chipul împietrit și rece

Doar apa morților tremurătoare trece.

Nu spui nimic. Și noaptea e atât de grea

De parcă toate nopțile de la-nceputul lumii

S-au strâns trudite și însingurate-n ea.

O, pentru cântecul așa de ușor

Ca glasul stelelor în serile în care nu se stinge nici o floare

Pe care îl cântă inima mea.

Apriga ta față mă doare

Și vorba ta nespusă e ca înghețul iernilor de grea.

Din volumul Moartea în cetate, 1943