Cine poate dezlega tainicul semn
Ce stă scris în sângele nostru
Ca neagra otravă din inima scânteietorului mac?
Crepuscularul cer, cu stele mai palide
Decât frunțile morților,
Ce, ca o apă stătută, s-a lăsat peste sufletul nostru,
Cine îl poate vedea?
Iată, cea mai ciudată noapte ne cheamă,
Plutim ca stelele mari, prin recile neguri.
Albastre mâinile noastre se împletesc
Fiecare, foc arzând mistuitor pentru sine.
Nu e nici o poartă deschisă,
Ochii adormiți ai caselor sunt cei mai plânși ochi
Ce-au adormit vreodată.
Viața noastră, așa de ușoară, așa de însingurată
E cea mai lunară trecere ce s-a-ntâmplat vreodată.
După fiecare zăvor zace un vechi blestem
Care deschide zăvoarele,
După care cărările sângelui nostru visează și gem?
Cine va închide pleoapele
După care ochii noștri ard în întuneric așa de mistuitor,
Așa de secați de lacrimi, că simțim cum ne dor?
Iată, murim toți în noaptea asta
Cu frunțile astfel îngropate în mâini,
Sub tic-tac-ul arar al vechilor ceasuri.
Prin storurile trase, începem să auzim de departe
Cântecul acela nefiresc,
Pe care îl cântă apele moarte
La cea din urmă răscruce de drum pământesc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează