Plângi pentru Paris, capitala depravării, a civilizației, școala de spionaj și sclavie; plângeți, filantropi ai palatelor vampirilor, ale marilor tirani – monumente ale prostiei și barbariei, construite cu capetele tăiate ale atâtor înaintași, ale atâtor gânditori și poeți eminenți, cu oasele roase ale atâtor martiri ai pâinii zilnice, - plânge! – nebunii nimeni nu-i poate consola, furiosii nimeni nu-i poate potoli!
Blestemați comuniștii, care v-au stricat capitala și au murit cu cuvintele, pentru voi, bandiților: libertate sau moarte, pâine sau plumb! Scuipați pe cadavrele lor și pe cadavrele acelor victime ale civilizației pe care le-ați îmbrățișat și pe care le îmbrățișați ca soții, surori, mame și pe care astăzi le numiți depravați furioși, pentru că încă mai aveau puterea să-și ia armele și să scape de bordelurile corupției!
Aruncă noroi și pietre pe mormântul lui Dombrovski, pentru faptul că nu a devenit slujitor al vreunui cap încoronat, ci campion al unei idei mărețe, al unui scop înalt și a înfruntat trădătorii Franței și vinovații atâtor. relele omenirii.
Lumea întreagă a plâns Parisul, i-a blestemat pe comuniști, iar bietul nostru jurnalist nu a rămas în urmă, a plâns și ea pe proști și a blestemat pe cel rezonabil. Plâns ridicol! De parcă de la Nimvrod la Napoleon, de la Cambyses la William, războiul nu a reprezentat același spectacol, același scop cu aceleași mijloace.
De parcă Napoleon, în numele civilizației, și William, în numele providenței divine, n-ar fi făcut mai mult rău, mai multă barbarie în secolul al XIX-lea, decât, de ex. Alexandru cel Mare cu războaiele sale cu multe secole în urmă.
Dar există barbarie, sunt reproșuri și condamnări, acolo, unde sclavul, omul, când nu-i auzi cuvintele, rațiunea, se aruncă la extrem și luptă până la moarte, până când îi permit mijloacele, care sunt slabe, pentru că sunt minime, dar minime doar pentru că proprietarii le-au luat. Atunci omul este numit bandit, depravat, laș și barbar! Așa erau și comuniștii.
Creștinismul își are martirii, l-a numit pe sclav „fiul lui Dumnezeu, fiul omenirii”, revoluția îi are și ei, în „făcându-i pe vagabond în cetățean”, socialismul îi are și îi va avea, care „vrea omului ca precum fiu al lui Dumnezeu și cetățean – nu un ideal, ci un om adevărat, care reușește să facă orașul să depindă de el însuși și nu el de oraș.
Creștinismul, revoluția și socialismul - monarhia, constituția și republica - sunt fapte și epoci istorice, pe care doar acea minte care nu recunoaște progresul umanității le poate nega.
Școala, și numai școala, spune bunica Macedonia, va salva Europa de la revoluția socială – școala, și doar școala, repetăm, o va pregăti pentru această revoluție; dar nu școala lui Zlatoust și Lojola, a lui William și a lui Napoleon, ci cea a lui Fourier și Proudhon, Cuvier și Newton - și școala vieții.
Comuniștii sunt martiri pentru că mijloacele luptei lor pentru libertate nu sunt importante, ci însăși ideea acestei lupte. „Până și libertatea va avea iezuiții ei”, spune Heine.
Acum, jurnalista noastră să-și rețină lacrimile, așa cum va face pentru capitala europeană - să plângă alte capitale, alte cruzimi și suferințe, când sclavul va striga stăpânului său: cine ești, de ce plângi? Ești bărbat sau femeie, sau hermafrodit – animal sau pește?... Și va fi prima zi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează