Era floare de salcâm
Şi-adâncea-n petale gândul,
Subţiind închipuirea,
Peste pleoape legănând-o.
N-avea satul mai înalte
Crengi asupra să umbrească,
Căci salcâmul înfloreşte
Din suflare ţărănească.
Şi nici când nu vine-n prag
Alb cocorul peste mare,
Pân’nu află că-n salcâm
Printre spini răzbate floare.
Mă trezeam atunci devreme,
Din poveste să nu-mi scape.
Inima intra în taina
Ce-o chema pe ram, aproape.
Şi mă-ncredinţam nădejdii,
Mă zideam cu pieptu-n scoarţă,
Ca să aflu care-i şoapta
Ce mă sfătuia la viaţă.
Îmi părea că nu-i pe lume
Pom mai drept şi mai înalt,
Îl găseam pe el, frumosul,
Cu vederea peste sat.
Îmi părea vecin cu steaua,
Şi-l credeam fără sfârşit,
Când mă înflorea la trup
Cu ce-aveam de înflorit.
Se-nălţa uşor salcâmul,
Mângâindu-se cu noi,
Pân’s-a întâlnit în floare
Un copac cu un război.
A căzut răpus la creangă,
Şi-am simţit în suflet rană,
Mă duceam în zori, dar locul -
Lacrimă lângă icoană.
Îmi părea un gol ograda,
Spini înfipţi într-o lumină,
Mi-am văzut copilăria
Ce n-a vrut să mai rămână.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează