Între flori de mǎcieş,
Ca un dor, petala rozǎ
Rǎsufla parfum la geamuri
Peste-a verilor osmozǎ.
Și-ncǎlzea ograda noastrǎ
Cu miroznǎ prelungitǎ,
C-o mâncam cu mǎmǎligǎ,
O-ntingeam c-un dop de pitǎ.
Și-avea gust nespus de bun,
Ca un strop de leac în gurǎ,
Mǎcieşul la fereastrǎ,
Scuturat în bǎuturǎ.
O poveste ce-o şoptea
Prin amurguri vara vântul,
Coperind cu floare caldǎ
Ce rotea cu noi pǎmântul.
Și-amintea ființa lui
Mii de fețe scuturate,
Cǎ-mi pǎrea şi veşnicia
Din petale colorate.
Aşa mult aveam a-i spune,
Cǎ-l simțeam cum stǎ pe buze,
Legǎnând pe creangǎ spinul,
Scuturându-se de frunze.
Iar când toamna-l pǎrǎseam
Aşa singur printre brume,
Îmi pǎrea cǎ se sfârşeşte
Cel mai dulce basm al lumii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează