Mărioara și Ion - Ion Vatamanu

 

versuri dedicate părinților poetului

– O viață greșită, –

Mărioara spunea,

Ion asculta...

În covata de plop, dezghiocat păpușoiul,

Lumină-n saci, bătută cu ceatlăul,

Vânturat în palme grăuntele,

Albi ciocălăii ca singurătatea casei.

Iarna aburul subțire de mămăligă,

         întins ca o ceață gustoasă

         pe ferestrele mici,

Ca însuși gustul în gură,

         simțit printre suluri de raze,

Și ursulețul acela boțit

        de mâna fierbinte a mamei,

Cu brânză de oaie la miez,

Stropii de geandră – ființe clocotite la foc,

Și zahărul iernii scârțâitor pe la ușă,

Cu ochii clipind dulceți visătoare,

Zgârciți la cuvinte, numai liniștea stingherită

        de tusa apăsată a tatei,

Fusul sforăitor ca și motanul cel sur,

De parcă se-ntreceau cu paiul din sobă,

În trei gânduri împărțită odaia strâmtă,

Ca să s-atingă unul de altul

       în spațiul fără de scânteie – 

Un bărbat, un copil și o femeie...

– O viață greșită, –

Mărioara spunea,

Ion asculta...

Pe pervazul ferestrei cepele lăcrimând în pahare,

Rădăcinile lor, ca mustața bunelului, 

        când bea apă,

Grâul încolțit în lădițe de șindrilă,

Cucoșeii de porumb, zburători

Pe sarea fierbinte-n ceaun,

Fumul de răsărită prăjită pe plit,

Sâmburii de bostan scoși și-mprăștiați 

        pe-o țolincă,

Și gustul acela de bostan copt în hrincă subțire,

Prin ușa crăpată, aerul năvălit și ajuns până la gura cuptorului,

Ca suflarea răcită a hornului,

În care se jucau noaptea vânturile,

Fără de nici o veste cana de pe fundul cela de lemn, pus pe căldare,

Apa băută cu mari înghițituri 

        după fiecare mâncare,

Fântâna ceea cu ghizdelele-nghețate și apa ei

         băută de către vite și noi,

Și behăitul oilor înflămânzite spre seară,

Și mugetul vacii tărcate c-un sfârc 

         mai lung ca celelalte,

Bună de lapte ca povestea de-nchipuire,

Și calul acela șchiopătând, rănit în război 

          ca și tata,

Vântul pe-afară, slobod să se joace prin

Stuful acoperișelor prin sat,

Și trei perechi de ochi în odaia cea mică,

Ca trei spații fără de scânteie –

Un bărbat, un copil și o femeie...

– O viață greșită –

Mărioara spunea,

Ion asculta...

În postul Crăciunului, strachina cea de lut

           plină cu chiseliță,

Adâncă ca să se-nece foamea în ea,

La fasola tărcată, închipuită așa

           încă-n păstaie,

La murătura aceea din putina plină cu țelină,

Și lingura de lemn, care cântărea greul 

            celor duse la gură,

Străvezii fețele în clipa de mulțumire 

            pentru masă,

Simplă-mbrăcămintea-n cuierul de lemn

            și cizmele vechi ale tatei,

            care nu l-au încăput niciodată,

Tavanul de scândură, îmbibat de suflarea noastră,

Și lătratul lui Bob, câinele-n lanț,

              la care mă gândeam cum îngheață 

              noaptea în cușcă.

Cotcodăcitul găinilor în fața unui ou bun

             de vopsit abia la Paști,

Cântecul cucoșului roșu ca un chipăruș

             însuflețit,

Și iconița în ramă de busuioc,

Snopii de mălai, pe care tata-i înjura

            că nu-s buni măcar pentru o mătură,

Florile acelea de hârtie, cumpărate la târg

            și-ntinse pe patru pereți,

Și tablourile acelea cu lebede și casteluri

           de pe țărmuri îndepărtate,

Simple perdele de cit, găsite pe o baniță de grăunțe,

Vorba casei despre năravul pământului

            din fundătură,

Închipuitele roade din vară,

            împărțite la trei guri

Și gurile care spuneau atât cât cerea o tăcere

În spațiul acela fără de scânteie –

Un bărbat, un copil și o femeie...

– O viață greșită, –

Mărioara spunea,

Ion asculta...

Primăvara plugul acela cu coarne de țap,

Și boroana fără de trei dinți,

Și pământul acela din fundătură,

Și sămânța aceea zburătoare,

Ca lacrima țâșnită șuvoi,

Și tata, care-ntr-o singură zi de muncă

            înfățișa toată sculptura antică...

Vara – sapa și coasa, și secera aceea,

Țăpoiul fără de-un colț.

Pământul ce se clădea în cutele feței,

Și chipul frumos, ca țărâna,

Mirosind a sudoare, a fân și spice,

Și prânzul acela din miriște,

Și apa aceea de la izvor,

Ce răsuna ca dansul micilor lebede

           din baletul lui Ceaicovschi... 

Toamna – mătase de popușoi pe piept,

Sfeclă de zahăr și cartofi,

Vopsite cu must buzele, dilatate

           în crăpături adânci,

Nestingherite de vorbă,

Necruțate de nimeni brațele acelea,

Dar dulci, când le simțeam pe frunte

           într-o mângâiere zgârcită,

Căci n-aveau timp, că nu era timpul mângâierilor,

Căci timpul era legat și el în snopi

          și strâns în legători de rogoz,

          de paie ude de secară, de orz,

Spic la spic și zbucium la zbucium,

Ca să nu se scuture,

Iar tot ce se scutura, al păsărilor rămânea...

– O viață greșită, –

Mărioara spunea,

Ion asculta...

Așa cădeau frunzele din salcâmul nostru

Și treceau cocoarele obosit prin coroană,

Brumă de brumă se-ndrăgostea

          în frigul toamnei târzii,

Și se așeza lângă noi pământul,

         pentru o poveste,

Și stătea între mama și tata,

Și mi se părea că stă pe locul meu,

Și mă supăram,

Dar începea să ningă,

Și mă duceau iarna ninsorile...

– O viață greșită, –

Mărioara spunea,

Ion asculta...

Mărioara spunea ce vedea,

Ion asculta,

Dar auzea Ion cum vine o primăvară...