Moartea lui Iacob - Ion Vatamanu

 

Poem scris de Ion Vatamanu în 1981, într-o perioadă când foametea din 1946-47 era un subiect tabu.

Multe-n stol şi flămânde,

iar Iacob – singur în câmp.

Negre ciorile-n stol,

iar Iacob – slăbit pe pământ.

Era primăvară, ţărâna cerea,

smulgea sămânţa

din mâna osoasă a lui Iacob,

c-o limbă lungă ca brazda,

lăcomea din mâna osoasă

grăunţele acelea de aur, ferite de gură,

ţinute o iarnă ascunse,

ascunse de cântecul cel chior al burţii,

numărate o iarnă într-un vechi săculteţ.

Câte una, câte zece – o sută la număr, 

o sută de zile, câte-o sămânţă pe ziuă, 

aşteptând cu ochii la geam 

ivirea pe cer a timpului bun de sămânţă.

Era primăvară şi iat-o,

şi iată-1 pe Iacob cu nădejde în piept:

o sută de grăunţe-ale nădejdii

ca ostaşii – o sută

în clipa ultimei lupte,

şi bună ţărâna în câmp,

lăcomoasă,

şi Iacob cu nădejde-n mâna osoasă.

Câte una, câte zece, 

dintr-un capăt în altul, ogorul 

subţire şi lung,

şerpuindu-şi răzorul, 

şi Iacob cu săculteţul de ţol, 

şi negre asupra-i ciorile-n stol.

El sămânţa n-o semăna,

ci adânc în pământ o punea, 

o ascundea, 

că se temea 

şi altele n-avea.

Dar foamea-ntr-o cioară

e ca ghiuleaua cea chioară,

aeru-n jur aprinde,

brazda de pământ o desprinde

ca să găsească

ce-i pus să-ncolţească.

O, Iacob, c-o sută de grăunţe-ale nădejdii,

ferite de gură,

ţinute o iarnă ascunse,

ascunse de cântecul cel chior al burţii,

numărate o iarnă într-un vechi săculteţ.

Iacob

o sămânţă-n pământ punea, 

pe alta o apăra, 

se lupta,

dintr-un capăt de ogor

în celălalt alerga, 

se poticnea 

şi cădea

cu două mâini osoase

peste ţărâna bună şi lăcomoasă.

Negre ciorile-n stol,

iar Iacob – slăbit pe pământ...

Târziu, 

către seară,

când cerul s-a unit cu pământul, 

precum Iacob se unea cu sfârşitul, 

lupta obosindu-l, 

înfometându-l, 

culegându-l

într-o văpaie pe zare 

şi-n piept la ultima suflare,

Iacob s-a-ntins cu gura pe sol, 

negre asupra-i – ciorile-n stol.

Aşa să rămână, aşa să ferească 

ce-i pus în pământ să-ncolţească...

Şi-a fost vară cu soare şi ploi, 

şi-au crescut şi-ai lui păpuşoi,

vreo doi

din cei mai aproape de gură, 

numai doi 

pe-o arătură.