Apologia dracului - Cincinat Pavelescu

 

Tatălui meu

O, da! eu sunt urâtul, învinsul, blestematul.

El marele, eu micul, el totul, eu nimic;

El zis-a că prin mine născutu-s-a păcatul,

Dar eu vă sunt amic.

El zis-a că-nșelat-am pe întâiul vostru tată,

Dar dulce era mărul oprit, și l-a gustat,

Gând raiul i se smulse în ora blestemată,

Tot eu l-am ajutat.

I-am spus: ți se închide grădina nemuririi;

Supremul te gonește din sfântul paradis,

Dar vino, căci în lume, locaș al fericirii

Un altul ți-am deschis.

Voind apoi să vadă pe oameni în durere

Le zise: pâinea-n lacrimi muiați-o s-o mâncați;

Atunci le-am dat speranță, răbdare și putere,

Și ei au fost scăpați.

Pe om dorind să-l vadă urât de-a lui soție,

Să nască hotărât-a femeia în suspin,

Iar eu le-am dat plăcerea, izvor de poezie,

Să-și uite orice chin.

Când dânsa îl va strânge la pieptul ce palpită,

Când buzele pe buze șopti-vor amoros,

Eternul din a slavei lumină strălucită

Chiar el va fi gelos.

Și ce-am promis ținut-am: plăcere, fericire,

Amor, surâsul fraged de prunc nevinovat,

Și lungile extaze, și veșnica iubire,

Pe toate vi le-am dat.

Poruncile înalte au fost zădărnicite.

Trimise să vă-nece potopul său divin,

Dar eu, scurgându-i apa prin viile-nverzite,

Am scos dintr-însa vin.

El vru să vă apese sub neagra ignoranță,

Dar eu v-am dat știința și artele și tot.

În suflete aprins-am focare de speranță,

Din noapte să vă scot.

V-am dat, să-nvingeți bezna, a flăcării lumină,

V-am dat și fier, și aur, și regnul animal,

Știința, dacă este, prin mine e regină

Cu sceptru imortal.

Voit-a să vă-mpingă de sus, în adâncimea

Noptoasei neștiințe, prin orișice mijloc,

Dar eu v-am smuls urgiei spărgând întunecimea

Cu degete de foc.

Poetul, înțeleptul, tot fiul cugetării

Ce lumea mărmurit-a prin faptă și cuvânt,

De unde-avu pe frunte lumina inspirării

Și-n sufletu-i avânt?

Eu, eu vibrez în toată ființa revoltată,

În geniul ce-nfruntă batjocura mereu,

Eu, eu sunt Cain, monstru cu mâna sângerată,

Și eu sunt Prometeu.

În Shakespeare ce creat-a o lume ideală,

În Dante, Goethe, Schiller și-n câți au strălucit,

În Gutenberg, în toată pleiada genială,

În toți eu am trăit.

Prin mine stăpânit-ați materia-n mișcare,

Pătrunserăți prin mine misterele ei,

Puterea ce v-am dat-o a fost atât de mare

Încât sunteți chiar zei.

Străpunserăți chiar munții, titanici prin voință,

Pe mări vă legănarăți orașe-ați ridicat,

Pământul prin răbdare, sudori și iscusință,

Mereu l-ați preschimbat.

Din fiecare taină făcurăți câte-o sclavă,

Supus vă este totul, chiar trăsnetul l-ați prins.

Ați dus pe-ai voștri umeri o sarcină grozavă;

A vieții și-ați învins.

Puțină vreme însă și pe-aripi glorioase

Prin aer veți străbate în zbor nestăvilit;

Baloanele purta-vor, ca flamuri luminoase,

Un fulger strălucit.

Trăsnit am fost de ceruri, da! însă fericirea

Eu, eu v-am dat-o-n schimbul acestei urgisiri;

Sunt răul, necuratul, dar sunt și mântuirea

Întregii omeniri.

Da! sunt orgoliosul învins. Dar răzbunarea

Mi-o aflu pe nemernic din tină să-l ridic,

Săracului ce plânge îi caut demâncarea,

Dar el nu-i dă nimic.

Iubește-mă pe mine, om, oaspe al naturii,

Veniți, veniți la mine, sărmani dezmoșteniți,

În vinul răzbunării muia-veți pâinea urii,

Și fi-veți fericiți.

Veniți! a voastră frunte înalțe-se trufașă,

Veniți! din nou clădi-vom un Babel colosal;

Veniți! vom reîncepe o luptă uriașă

Cu veșnicul rival.

Degrab', încoa, e timpul asaltului din urmă;

Eternul început-a să tremure de-acum;

El simte că domnia fatală i se curmă,

Și noi vom face-o scrum.

Om, dulcele meu frate, urmează-mă! cutează!

A sparge firmamentul din nou voi îndrăzni;

Urca-vom și, smulgându-l de unde el tronează,

În locu-i vom domni.