Poezie - Vasile Pogor

 

Neam vine și neam să trece, iar pământul în veci stă,

din visul zădărniciei aceasta mă deșteptă

muritoriu că este omul, toți o știu și o simțesc

dar puțini la adevărul vremelniciei gândesc.

Iubirea acea de sine ce în lume mișcă tot

din cuvântătoriu îl face dobitoc pe om nitot.

Cu nadă înșălătoare îl zmulge din adevăr

și-n prăpastia pierzării îl târâiește de păr.

Decât toți a fi mai mare, în patria mea dorem

și pentru pogorâtorii cei din mine o gătem.

Aceasta cum se lucrează? Să lucrează prin păcat.

Ca să calc în așa treaptă, trebuie să fiu bogat,

Ca să adun bogăție urmeaz-a fi răpitoriu,

crud, nemilostiv, sălbatec, mincinos și-nșălătoriu.

Dar bogați mai sunt și alții; trebuie sau să-i zatresc,

sau cu chipuri oarecare viclene să-i sărăcesc,

Și pe toți cei deopotrivă cu mine să-i împilesc

și un drit cu osibire oarecare să-mi păstresc.

Sufletul să-l dau uitării, cugetul neascultat

cu a sale mustrări toate să-l înnăduș prin păcat.

Sângele celui deaproape să-l privesc neoțărât

cum gâlgâiește cu spumă de mâna mea omorât.

Văduva și sărmanul aceluia să-l privesc

îmbrăcat în haine negre la ușa mea cum zvoresc,

Să văd muritori de foame să-i văd goli și umiliți.

Strângând fărmături din masă pe supt păreți osândiți.

Fără îngrețăluire să știu de a lor avut

prin crâncenă sâlnicie că a-l răpi am putut.

Pe patria-mi ticăloasă, aceea ce m-au născut

ce m-au adăpat ci șaăte și-n sânul ei m-au crescut.

Să o vînd la orișicine va voi a o prăda,

obezile ca s-o lege eu să grăbesc a le da.

Pe fiii săi cei durelnici prin vânzare să-i zăresc,

pe lăcuitorii pacinici, care sunt și ai miei frați,

cruzimei spre sfășuire să-i privesc de mine dați.

Norodul în pătimire prin a mea faptă adus

Și în giugul nedreptății suspinând de mine pus

a sale ohtări și lacrămi, gemătul întristatoriu,

să-mi fie din nesimțire un organ veselitoriu.

Tot să răstorn pentru mine, tot să sfarm și să zdrobesc.

Tot focului mistuire și sâmcelii să jărfesc,

și prin așa sângerate și încumplite urmări

scara cătră înălțime să-mi zidesc din sfărâmări.

Dar iată că sunt om mare, căci de mine toți se tem,

Toți supt toiag de fer rece suspină și plâng și gem.

Până când însă acestea toate am putut să le fac,

anii vârstei mă dărmară și în patul morții zac.

Fără să știu vreodată pofta mea a-mi sătura

Fără să pociu în viață un ceas a mă bucura.

Înfășurat de durere de ostenele dărmat,

de grija a face răul ca de un vierme săpat,

pângărit în fapte rele de cugetul mieu muncit

Văd minutul acel groaznic al morții că au sosit.

Cu cât puterea trupească s-apropie spre sfârșit,

cu atâta să întartă cugetul spre dosădit,

în oglinda minții mele el îmi arată pe rând

Cât am făcut fapte rele și ce m-așteaptă curând.

Mustrarea lui acea dreaptă o sânpt bine, dar târziu:

că într-o clipală iată voi înceta a fi viu.

Ce-au fost dar a mea viață? Un durelnic valmașag

De cruzimi, de prigonire și de cumpliri înșirat.

Un suflet plin de păcate, la giudețul strașnic duc.

Ce mi-a folosi c-a zice, după vreme, un nepot,

dobitoc fără sâmțire, fără carne, fără bot:

„Dovedesc prin documenturi că de-a dreptul mă pogor

tot din spiță bărbătească din Vasilie Pogor;”

când dezbrăcat de sâmțire și în stihii desfăcut

nu voi auzi din aer nici nu voi sâmți din lut,

Când focul ce zădărește patimile sufletești

și apa care dă vlagă vânzoșiei cei trupești,

întoarse la a lor vecinic și îmbelșugat izvor

nu vor mai lucra în trupul pomenitului Pogor?

Dar neam trece și neam vine, iar pământul în veac stă

acest adevăr prostatic pentru ce mă întristă,

cât în mormânt mă făcură a mea țărnă să o cerc,

în vreme ce ieu sunt încă într-a viețuirei cerc?

Iaste pentru că văd oare pe un falnic muritoriu

lacom, nedrept și năpraznic, egoist și răpitoriu?

Ce puținare de suflet și de frică în zadar

când toate sunt trecătoare cîte vecinice să par!

Când adevărul nu poate să stea mult mistuit,

nici omul drept în uitare să zacă înnădușit!

„Ca p-a Livanului chedru pe păcătos l-am văzut

înălțându-să spre nouri, dar după puțân căzut

Nu mai era în ființă nici locul nu i-am aflat;

când pe a dreptului rudă nicăiuri n-am tâmpinat,

nici cerșitoare de pâine și nici lipsită de dar,

ca roa din cer pe dânsa să varsă milă și har.”

Într-a lucrurilor fire dreptul are scutitoriu

și așăzământul vecinic îi iaste răsplătitoriu;

a nedreptului palaturi, pustiirei trist lăcaș,

ajung în curând să fie cucuvearcilor sălaș.

Și pristolul întru care lacomul său proslăvea

cu averea ce din lacrămi adunată o avea

acel poliit cu aur, acel lucit cu pocost

mârșăviilor târâtoare îl vezi pustiu adăpost.

Sala înfrumusățată cu orhestră de cântat

liliacului de noapte rămâne spre încuibat.

Din zgomotul acel vesăl, ce într-însa răsuna,

când măgulitorii vremii acolo să aduna,

Abia aud în răstimpuri, duioasăle glăsuiri

a cucuvearcii ce plânge grozavele răsipiri

galeriile surpate, stâlpii sfărîmați și căzuți,

piste aur, piste lustru îi văd cu mușchi învăscuți.

Scările ce să văd roasă, de ominescul picior,

agiung să fie străpusă de troscot și urzâșor.

Și fereastra întru care ceranile înflorea,

sfredelită de un șarpe ce să sorește pe ea.

Răpitoriul ca o ceară în puțân îl văd topit

într-un moștean ce îl lasă după sâne ticăit.

Averile lui în pradă, numile lui blăstămat;

rugul neamului său pică veșted, slab și defăimat.

Și ca unul ce-n viață tuturor au fost pismaș,

în tot omul după moarte își lasă câte-un vrășmaș.

Cel slab rămâne la dânsul și dreptul a-l cerceta,

sărmanul moștenirea părințască a-și căta.

O văduvă întru lacrămi are de a jălui

averea ce răpitoriul căuta a-i mistui,

cel puternic răsplătirea vânează a-și izbândi,

de împilarea în care să sâlea a osândi.

Toți zâcând cu a lui stare au ceva a descurca,

și ponos pe a lui nume și blăstăm a-i arunca

iar a norodului lacrămi, pe care el le-au prădat,

ca puhoiul cel năprasnic cel mai strașnic întărtat.

Îneacă, răstoarnă, spală, tot cee ce-au mai rămas

după vrednicul de ură al egoismului pas.