Remușcarea Eminescu - Adrian Păunescu

 

Peste nebunia verii, urcă nebunia lumii,

Peste lacrimile ţării, urcă lacrimile mumii,

E-o confuzie totală, şi în fapte, şi-n criterii,

Peste nebunia lumii, urcă nebunia verii.

Sunt amestecate toate şi nimic nu se discerne,

Ca ocnaş, poetul sapă-n sarea lacrimii materne,

În zadar el scrie carte la neştiutori de carte,

Moare iarăşi EMINESCU într-o ţară numai moarte.

În zadar el dovedeşte că Românul plânsu-i-s-a,

Când Românu-ncet dispare, de la Nistru, pân-la Tisa,

Clopotele se-mpreună, într-un cântec trist cu toaca,

E vândută Ţara noastră, nu se ştie cui, săraca.

Teorii înşelătoare ţin bărbaţii ei de frunte,

Creşte Doina, ca o boală, de la Mare, pân-la Munte

Şi, în ornicele toate, vine iar aceeaşi eră,

Moare iarăşi EMINESCU, într-o clinică mizeră.

Mor valorile întruna, pe când mama le tot naşte,

Paradoxul Învierii mai proclamă Zi de Paşte,

GENIUL neamului se stinge, în risipa criminală,

Cămătari de pretutindeni şi localnici ne înşală.

S-au deschis mai multe cârciumi ca lăcaşuri de cultură,

Curg otrăvuri, protejate în gândire şi-n natură,

Moare iarăşi EMINESCU şi bezmeticii îl latră,

Capul lui, cu geniu-ntr-însul, e izbit din nou de-o piatră.

Este piatra blestemată ce loveşte-n tot şi-n toate,

Zuruind pe scara ţării, gong al treptelor vânate,

Şi, din clipa când poetul a căzut sub forţa pietrei,

Au plâns pietrele cu jale, pe atâţia kilometri.

Şi, mereu, această mamă, genială şi sărmană,

Are de-mpăcat o lume şi de vindecat o rană.

Câte unul dintre fiii, care geniul ei îl poartă,

Are-un accident de viaţă, are un prăpăd de soartă.

Tot ce-a fost nisip şi stâncă, grohotişuri şi statuie,

A simţit un gol într-însul, care-n nici o piatră nu e,

De aceea, monumentul, ce pe el îl poartă-n ere,

Are-n sine slăbiciune, remuşcare şi durere.

De la piatra imbecilă, care l-a lovit în frunte,

Se simt astăzi vinovate toate pietrele din munte

Şi vitraliile sfinte şi ferestrele de case

Se resimt de vina pietrei şi a crimei ticăloase.

O-ntrebare ne-asupreşte, hai s-o spunem, cu încetul:

CE FĂCEA ACEASTĂ  ȚARĂ, CÂND MUREA ÎN EA POETUL?

Ce invidii ordinare l-au lăsat uşoară pradă

La nebunii din ospiciu, incapabili şi să-l vadă?

Cine a trimis un geniu în noroaiele vulgare?

Unde-a fost conştiinta noastră, când a fost lovit cel mare?

Ce mai poate să repare, la nivel de neam, regretul,

Când acelaşi neam îşi lasă de izbelişte POETUL?

Şi-ntr-o curte de ospiciu, care-i ultima lui vatră,

Un nebun, spre EMINESCU, a şi azvârlit o piatră,

Nici nu ştie el ce face, nu gândeşte să-l înfrunte,

Căci inconştienţa noastră dă cu piatra-n sfânta frunte.

Noi ne omorâm POETUL, zi de zi, prin nepăsare

Şi, de-un pic din acea piatră, vinovat e fiecare

Şi, când moartea copleşeşte rana eminesciană,

Condamnată-i poezia la acelaşi fel de rană.

Ştirea senzaţională risipeşte-n ţară groază:

„Vai, dar cum a fost posibil?” – ţara reacţionează.

Indignări apar, ca iarba, prin regretele postume,

Ieri, complet indiferentă, plânge, azi, întreaga lume.

Bocetele sunt cinstite, parcă el le-a fost vreo rudă,

Chiar dacă fiind în viaţă, n-a vrut nimeni să-l audă,

EMINESCU redevine, dintr-o mie de motive,

NUMELE SONOR SI TRAGIC AL REGRETELOR TARDIVE

CĂCI, ACESTA-I OBICEIUL, PRIN ACEASTĂ TARA MOARTĂ,

EI, CU GENIILE ȚĂRII, TOT MEREU ASA SE POARTĂ,

LE OMOARĂ FĂRĂ PREGET, CU PLĂCERE LE OMOARĂ

Şi SE PUN PE PLÂNS PE URMĂ, ȘI E JALE MARE-N ȚARĂ

Autentici şi-n regrete, autentici şi în crime,

Omorându-şi, prin uitare, pe cei gata să-i exprime,

Naturali în gelozie, naturali în remuşcare,

Mor cei mici de dorul celui omorât c-a fost prea mare.

Piatra aruncată-ntr-însul a rănit mortal norocul,

De e jale şi e moarte şi e plânset, în tot locul.

EMINESCU ne arată toată tragicomedia:

Cum se moare-n România, când eşti, însuţi, România!

E-un blestem, ce nu sfârşeşte să lucreze niciodată,

REMUSCAREA EMINESCU, în acelaşi fel, se-arată,

Cu valorile-n derivă, însăşi ţara e-n derivă,

Ce cu moarte, toată viaţa, geniile îşi cultivă.

N-a fost unul să găsească înţelegere acasă,

A plecat mereu o piatră către dânsul, furioasă,

Astfel, mediocritatea a produs mereu otravă

Şi a fost torent de pietre, în INVIDIA grozavă.

Către capetele ţării, în isterica risipă,

Caracuda vetişană nu s-a potolit o clipă,

Peste lacrimile ţării, urcă lacrimile verii,

Iarăşi, piatra e la modă, iarăşi, au căzut criterii.

Iarăşi pleacă trist POETUL dintre oameni printre astre,

În ospiciul plin de pietre al indiferenţei noastre,

Iarăşi spumegă noroiul ce, în loc de sânge, bate,

Iarăşi, moare EMINESCU, părăsit de toţi şi toate.

Iarăşi, moartea celui mare, morţii ţării s-a adaos,

Iarăşi, totul e posibil, într-un imposibil haos.

Şi, în rest, frumos e totul. Şi ce muzică deşteaptă:

Pietrele în aşteptare zuruie, din treaptă-n treaptă.

E-o serbare populară şi, ca neam, ne reprezintă,

Toti românii-nvaţă astăzi cum se dă cu piatra-n ţintă.

Nu mai credem în cuvinte, că sunt urlete sau şoapte.

EMINESCU, GENIUL NOSTRU SĂRBĂTORIT PRIN FAPTE.