Arseni Tarkovski - Biografie

Arseni Tarkovski este cunoscut, timp îndelungat, ca traducător din limbile caucaziene și europene. Devine celebru ca poet abia când depășește 50 de ani. E prieten cu Anna Ahmatova, corespondează cu Marina Țvetaeva, fiind considerat „ultimul poet al epocii de argint”. Unele poezii îi sunt declamate în filmele fiului său, regizorul Andrei Tarkovski: „Oglinda”,  „Stalker”, „Nostalgia”.

Se naște la 25 iunie 1907 în orașul Elisavetgrad, gubernia Herson (azi — Kropivnițkoie, Ucraina) într-o familie cu rădăcini nobile. Tatăl său, Aleksandr Tarkovski, s-a afirmat ca jurnalist și scriitor, publicând poezii, povestiri și articole, iar mama sa, Maria Racikovskaia, ca învățătoare a predat în mod privat și la o școală duminicală. Scrie primele versuri în fragedă copilărie, ajutat de tatăl său. Face studii primare într-un gimnaziu particular din orașul natal. În 1921, împreună cu alți colegi, este arestat în urma scrierii unui  acrostih anti-leninist, publicat într-un ziar local. În timp ce tinerii  sunt duși cu trenul spre orașul Nikolaev, unde urmau să fie judecați, el reușește să fugă. Timp de câțiva ani rătăcește prin Ucraina, lucrând ba ajutor de cizmar, ba alături de pescari pe Marea Azov. În timpul liber scrie poezii.

În 1925, sosește la Moscova, unde lucrează un timp ca vânzător de cărți, apoi intră la Cursurile literare superioare de stat. Scrie foiletoane în versuri, basme, piese, poezii, colaborând la diferite reviste și gazete. În repetate rânduri vizitează Caucazul și Crimeea. Spre sfârșitul anilor treizeci traduce mult din creația poeților turcmeni, chirghizi, gruzini. Publică o culegere de traduceri din opera poetului turcmen Kemin, piese ale dramaturgului francez Pier Cornei ș.a. În 1940 este primit în rândurile Uniunii Scriitorilor din URSS. Din decembrie 1941 se află pe front în calitate de corespondent de război. Scrie poezii, schițe și povestiri de pe front pentru ziarul „Boevaia trevoga” („Alerta de luptă”). Participă activ și la lupte; este rănit grav și i se amputează un picior. E decorat cu ordine și medalii. După război, continuă  să facă traduceri.

Mult timp nu i se publică creații proprii, fiind învinuit de lipsă de patriotism... Culegerea „Poezii din ani diferiți” („Stihi raznâh let”), pregătită pentru tipar, îi este suspendată. Ca și Anna Ahmatova, Osip Mandelștam și Vladislav Hodasevici, Tarkovski este considerat membru al așa-numitului „panteon negru” al scriitorilor din epoca de argint și acuzat că s-a abătut de la realismul sovietic. Abia în anii șaizeci (de "dezgheț hrușciovist") încep să-i apară unele cărți: „Înainte de zăpadă” („Pered snegom”), care include poezii din anii 1940-1960, „Ce-i pământesc — pământului” („Zemle — zemnoe”), „Buletin” („Vestnic”) ș.a. În anii șaptezeci, i se decernează mai multe premii de stat și Ordinul Prietenia între popoare. Îi apar cărțile „Munții magici” („Volșebnâie gorî”), „Zi de iarnă” („Zimnii deni”), precum și culegeri cu selecții din poezii mai vechi. Ultima-i culegere apărută în timpul vieții — „Stele peste Aragaț” („Zviozdî nad Aragațem”) — conține, pe lângă poezii proprii,  traducerile sale din poezia armeană. 

A fost căsătorit de trei ori. Din prima căsătorie (anii 1928-1940) cu Maria Vișneakova are doi copii: fiul Andrei, care devine celebru regizor de film, și fiica Marina. A doua căsătorie, cu Antonina Bohonova, a durat doar câțiva ani, iar după alți câțiva ani se căsătorește cu Tatiana Ozerskaia, cu care va fi până la sfârșitul vieții. Poetul moare la 27 mai 1989 și e înmormântat în cimitirul din Peredelkino, o suburbie a Moscovei.