A noastrei întâlniri orice clipită
Ca binecuvântare fu primită,
Unice-n lume fost-au. Tu erai
Ca aripa de pasăre, zburai
Pe scară, ca și cum amețitoare
Săreai pe trepte și te îndreptai
Prin liliacul umed din cărare
Și-n sticla de cea parte te-oglindeai.
Când se făcuse noapte, mi-a fost dată
Mila: deschisă poarta de altar,
Și-n întuneric se-arătă mișcată
Goliciunea, prinsă în somn hoinar;
Trezit, șoptii: „Fii binecuvântată!”
Și-nțelegeam că-i cam necugetată
A mea blagoslovire: tu dormeai;
Ca să-ți atingă pleoapele în noapte,
Din vază liliacu-ntinse floarea-i, —
Și pleoapele-ți, atinse de albastru-i,
Stăteau tihnit, nici mâna n-o mișcai.
Iar în cristal râuri pulsau, pulsau,
Munți fumegau, mări se-arătau sclipind,
Și tu în palme sfera o țineai,
Și în plăcutul tron încă dormeai
Și — Doamne! — chiar a mea erai visând.
Tu te-ai trezit și-ai preschimbat,
felină,
Graiul uman în alt vocabular,
Și vorba-ți cu putere-n glas deplină
Dădu cuvântului altă lumină,
Un sens care înseamnă a fi: țar.
În lume totul se schimbase, chiar și
Simplele lucruri — ca lighean, ulcior —
Când între noi, stând ca de gardă, străluci
O apă-n strat solid, atrăgător.
Am fost conduși nici nu știm încotro,
Ca prin miraje înaintea noastră
Orașe se fereau miraculos,
Chiar menta ni se-așternea sub picioare,
Ne însoțeau și păsări zburătoare,
Și pești din râu săreau ca păsărici,
Și ceru-și desfăcea zarea albastră...
Când soarta tot venea pe urma noastră,
Ca un nebun ce mânuia un brici.
(1962)
Traducerea de Gheorghe Doni
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează