Căldurile verii s-au dus, e târziu,
Tu eşti mai departe de lumina aceea pură
În care te-am văzut fără să fii,
Eu simt mai mult nevoia de căldură.
Dar totul începe să nu mai fie aşa cum era,
Pământul pare trist şi-nsingurat,
În prăpastie cad frunze şi oameni
La care nici nu te-ai fi aşteptat.
Pe muntele închis cu sârmă e pustiu,
Toamna e galbenă ca un obraz de ceară,
Sufletul meu ar vrea să fie îngropat
Şi să răsară iar la primăvară.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează