Pe malul Oltului - Ion Minulescu

 

Pornind din Lotru spre Cornet,

Șoseaua urcă-ncet... încet...

Ținându-se parcă de mână

Cu linia ferată,

O vecină,

Ce-i pare totuși o străină,

Fiindcă nu seamănă cu ea,

O biată bătrână șosea

Banală -

Dar națională!...

Șoseaua urcă-ncet, ca de-obicei,

Proptindu-se doar în copacii ei...

Urcă tăcută

Și timidă

Ca o omidă...

În timp ce linia ferată

Urcă țipând,

Parcă-ar fi beată,

Ca și locomotiva "Malaxa",

A unui tren de marfă,

Care -

Pornit din Piatra-Olt

Spre Turnu-Roșu -

Când dă cu ochii, pe șosea,

De câte-o țărăncuță

Cam prostuță,

Crezând că-și poate bate joc de ea

Țipă sulemenindu-și coșul

Cu fumul negrilor cărbuni,

Ca o cocoană din elită

Cu ochii plini de dinamită

Scăpată dintr-o casă de nebuni.

Doar Oltul - apă blestemată -

Nu vrea să urce niciodată,

Nici cu șoseaua demodată,

Nici cu moderna linie ferată...

El singur, săltăreț, coboară

Spre Dunăre -

Dunărea noastră

Cu apă multă

Și albastră...

Și coborând -

Iarnă sau vară -

Surâde fredonând la fel

Ca orice egoist rebel,

Același veșnic menuet

Discret,

Pe care nu-l dansează decât el!...

La fel și-n viață...

Uneori -

Dacă te urci

Sau te cobori -

Cu-aceeași ură te privesc ai tăi,

C-așa suntem cu toții -

Oameni răi!...

Și-oricare-ar fi cel care urcă -

Dușmani

Sau prieteni -

Toți îl spurcă...

Iar când, întâmplător, coboară,

Toți îl omoară!...

(decembrie 1935, cu titlul Crăciunul pe malul Oltului)