Singurătatea care mă condamnă
Să se numească început de toamnă,
Și să se-mbrace în atâtea frunze
Încât să-mi fie gândurile-ascunse.
Dar nu, mai bine altfel să se cheme,
Ar fi probabil încă prea devreme,
Când nici un car povara nu-și răstoarnă,
Singurătatea se numește iarnă.
Și voi cădea așa cum se mai cade
În margine de magice balade,
Și primăvara mea neomenească,
În nici un fel n-o să se mai numească.
Și-apoi de ce mă dor acestea toate?
De ce te rebotez, singurătate,
Când mi-e destul in adâncimea sumbră,
Că vara mai am dreptul la o umbră?
Ocna Sibiului, 2 septembrie 1985
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează