Mă-nvinge din umbră un ins șovăielnic,
Acel ce nu crede când eu cred, iubito,
Tu liniștea mea prea curand ai zdrobit-o,
Eu însumi mă-nving, eu, cel stins din polemic.
Și soarele-i mult, dar lumina e sumbră,
Și-aș crede, aș crede,-nvingând mărunțișuri,
Dar sufletul tău a avut ascunzișuri -
Și astăzi cuvintele tale au umbră.
Sunt când umilitul, când totuși eroul.
Chemându-te, parcă-i ceva ce mă-ngînă,
Nu-i altă persoană și nu-i nici ecoul,
Un clei mineral mă apucă de mână,
Sub tot ce-mi spui tu bănuiesc indigoul.
Ce sclavă trăiește-n această stăpână!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează