Lumini și umbre - Otilia Cazimir

                                                                                                                                                                                                                                                                                           


Ai ochii negri, mincinoşi şi răi

fântânile cu ape moarte-ascund

pupile negre licărind în fund,

ce mă atrag spre-adânc ca ochii tăi.

Când vreau să plec, mă ţii în loc cu un cuvânt

așa se zbat copacii în furtună;

ca pentru fugă crengile-şi adună,

dar rădăcina-i leagă de pământ.

De azi încolo n-am să-l mai iubesc...

dar când îi văd privirile păgâne

și zâmbetul copilăresc,

mă jur că n-am să-l mai iubesc - de mâine.

Pe zi ce trece-ţi semăn tot mai mult;
așa izvorul ce se-aruncă-n baltă,

se-nvăluie cu mâlul laolaltă

și-n loc să-i spele apele verzui,
îşi tulbură izvorul apa lui.

Mă iscodeşti ca pasărea de pradă,

mă urmăreşti cu ochii reci şi răi,

dar uiţi că dacă-s urme pe zăpadă,

noroiul e lăsat de paşii tăi.

Mi-e faţa împietrită ca o mască

și-n ochi lumina-i gata să se stingă

chiar diamantului ca să sclipească

îi trebuie o rază s-o răsfrângă.

Iubirea ta nu creşte şi nu moare,

ci totdeauna-i rece şi egală

e ca o floare artificială

pe-o pajişte cu maci arzând în soare.

Când voi pleca, mă vei uita uşor

și ştiu că nici nu s-ar putea altfel:

abia o clipă valul călător

păstrează chipul oglindit în el.

Am vrut în ciuda zâmbetelor tale,

din ochii sterpi o lacrimă să storc

și am plecat să nu mă mai întorc,

dar azi, din zori de zi îţi umblu-n cale.

Ce demon oare mi te-a scos în drum?!

De-ar vrea viaţa azi să mă dezlege

și raiul ei să mi-l ofere-acum

tot iadul nostru dulce l-aş alege.

Azi mi-a venit cu ochii calzi şi buni

și  nu l-am întrebat de unde vine

pe floarea de pe marginea de drum

n-o-ntrebi de-i înflorită pentru tine.

Te văd mereu ca-n clipa de pe urmă;

încremenit în capul scării

cu zâmbetul uitat în colţul gurii

și-n ochi, tăişul crud al nepăsării.

Eşti rău. Dar când aud c-o spune altul

mă uit în jos şi strâng din pumni şi tac.

Că numai eu în toată lumea asta

am dreptul să te cert şi să te-mpac.

Eu am să plec cu sufletu-mpăcat

că nu las nimănuia moştenire

un suflet greu de ură şi iubire

bănuitor şi trist şi-nfrigurat.

M-am resemnat; atât a fost să fie.

Mă uit cum cade soarele-n apus

și-aştept răspunsuri care n-or să vie

la întrebări pe care nu le-am pus.