În plină zi se face noapte
și ninge fără de motiv,
albastrul lui Sabin Bălașa
s-a-ndoliat definitiv.
În deficitul de albastru
al unei lumi cu pumnii strânși,
era nevoie de seninul,
cu mări, cu nimfe și cu mânji.
Era albastrul dinspre dangăt,
când bate clopotul în cer,
era accentul trist al mării,
când marile corăbii pier.
Era lumină din privirea
discipolului muribund,
când moare-n temniță profetul
și ceilalți faptul îl ascund.
La nunta de culori a lumii,
un loc de cinste și-a făcut
albastrul lui Sabin Bălașa,
iluminat de absolut.
E mult pământ în jurul nostru
și e destul pământ în noi,
simțim pământ în cărămidă,
în test, în oale și-n noroi.
Așa că resimțeam nevoia
măcar a unui strop de cer,
pe un pământ pe care cerul
e-un tragic oaspete stingher.
Și, uite, se îndoilază
și nu mai are crezământ
puținul cer al lui Bălașa
și cade pictorul, înfrânt.
Ne-am săturat de-atâta noapte
și ni se face dor de zi,
să însămânțăm în noi albastrul,
spre-a nici nu mai putea muri.
Dar e bolnav și curcubeul,
închis într-un spital sordid,
nuanțele ajung în zdrențe,
comutatoarele se-nchid.
Și-n toată negura murdară,
ca-ntr-un reînviat pariu,
ce ochi albaștri are cerul,
ca semn că Dumnezeu e viu.
Sunt răstigniți aceiași îngeri
între femeie și bărbat,
în veac de promiscuitate
și de albastru-ndoliat.
(În imagine opera lui Sabin Bălașa “Așteptarea”)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează