Cândva, mi-am zis că la bătrânețe mă voi feri de patru gafe:
1. Nu mă voi plânge că nu mai sunt tânar.
2. Nu voi da sfaturi nimănui.
3. Nu voi invoca mereu experiența mea.
4. Și nu voi povesti de o sută de ori același lucru.
De bine, de rău, primele trei le respect. Ce rost ar avea să mă plâng că nu mai sunt tânăr? N-aș face decât să îngreunez o situație și așa dificilă. Să dau sfaturi, n-am chef. Și nici n-are nimeni nevoie de ele. Iar despre experiența mea ce-aș putea spune? Poate, doar că viața a avut un sens câtă vreme n-am ținut să-i dau unul. În clipa în care am încercat s-o fac, mi-a sunat în urechi, ironică, vorba Eclesiastului despre deșertăciune. Ultima regulă era, însă o dovadă de superficialitate. N-am prevăzut că, într-o zi, aș putea suferi de un exces de memorie, cum suferă alții de un exces de suc gastric. Pe urmă, nu bănuiam, ceea ce știu azi, că trecutul nu e o arhivă, o magazie unde găsești și azi, și mâine, și poimâine aceleași lucruri, mai uzate, mai pline de praf, dar în fapt aceleași. Trecutul trăiește, e viu, ia parte la prezent, îl influențează și se schimbă în funcție de ceea ce ni se întâmplă. Unele amintiri scad în importanță, pălesc, altele, dimpotrivă, capătă înțelesuri noi la care nu ne-am gândit înainte. Devin, din fleacuri, momente esențiale. De aceea, azi, înțeleg că destinul se ascunde, deseori, în cea mai cenușie și insesizabilă banalitate.
1. Nu mă voi plânge că nu mai sunt tânar.
2. Nu voi da sfaturi nimănui.
3. Nu voi invoca mereu experiența mea.
4. Și nu voi povesti de o sută de ori același lucru.
De bine, de rău, primele trei le respect. Ce rost ar avea să mă plâng că nu mai sunt tânăr? N-aș face decât să îngreunez o situație și așa dificilă. Să dau sfaturi, n-am chef. Și nici n-are nimeni nevoie de ele. Iar despre experiența mea ce-aș putea spune? Poate, doar că viața a avut un sens câtă vreme n-am ținut să-i dau unul. În clipa în care am încercat s-o fac, mi-a sunat în urechi, ironică, vorba Eclesiastului despre deșertăciune. Ultima regulă era, însă o dovadă de superficialitate. N-am prevăzut că, într-o zi, aș putea suferi de un exces de memorie, cum suferă alții de un exces de suc gastric. Pe urmă, nu bănuiam, ceea ce știu azi, că trecutul nu e o arhivă, o magazie unde găsești și azi, și mâine, și poimâine aceleași lucruri, mai uzate, mai pline de praf, dar în fapt aceleași. Trecutul trăiește, e viu, ia parte la prezent, îl influențează și se schimbă în funcție de ceea ce ni se întâmplă. Unele amintiri scad în importanță, pălesc, altele, dimpotrivă, capătă înțelesuri noi la care nu ne-am gândit înainte. Devin, din fleacuri, momente esențiale. De aceea, azi, înțeleg că destinul se ascunde, deseori, în cea mai cenușie și insesizabilă banalitate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează