Focul și fumul - Vasile Militaru

Focul prefăcea-n rubine vreascurile unui soc,
să u, ardea ca orice foc,
la o margine de drum,
iar din foc fără-ndoială sau tăgadă, ieşea fum…
Flăcările, potolite, se-mpleteau arzându-şi socul,

dând căldura mult dorită, celui ce aprinse focul...
fumul, ca un sul albastru, tot suind spre cer, uşor,
zise focului din care se-nălţa al său fuior:

- Focule, zadarnic cauţi către cer să-ţi iei avântul
slava e doar pentru mine! Pentru tine e pământul!...

– Fumule, răspuns-a focul, îngâmfarea ta de-acum
nu mă miră nicidecum,
dar te-ntreb: de n-ar fi focul, ar mai fi pe lume fum?...
Ca lovitul de-o măciucă, fumul n-a mai zis nimic,
dar un înţelept păianjen ce torcea pe-un varf de spic
fir subţire şi cu spor
a intrat în vorba lor:

– Focule, nici printre oameni nu e plin de focuri drumul
ard puţini cum arde focul, dar sunt mulţi uşori ca fumul...
cel nevrednic suie-adesea unde locu-i pe drept nu e,
precum fumul, totdeauna mai presus de foc se suie,
dar eu ştiu că, oricât fumul sus mereu îşi are locul,
ceiace-ncălzeşte lumea, nu e fumul, ci e focul!