Măgarul morar - Vasile Militaru

Ieri, o rață măcăneață
povestea la altă rață:

- Într-o țară depărtată, niște boi și niște cai
care-aveau în a lor moară și făină și mălai,
decedându-le morarul, un cal nobil, plin de har,
au ales morar la moară, din greșeală, un măgar...

Ridicat morar, măgarul s-a gândit, privindu-și scocul:
„Orb cum e, m-a prins în brațe și pe mine, azi norocul...
am răbdat eu mult de foame, dar acum aș fi un prost,
de n-aș ști cum să fac rost,
ca să nu mai am, cât veacul, zile crâncene de post!”...

Și, gândind așa măgarul, a pornit, cu meșteșug,
să-și adune lui tezaur
și-astfel, măcinând porumbul boilor cu ceafa-n jug,
el făcu mălaiul aur,
iar din grâul ce-aveau caii, măcinat-a, nu vă mint,
o făină de argint!

Și umplând pe urmă sacii, sute, zice-se, la număr,
ridicatu-i-a pe umăr
și i-a dus în altă țară, cu alt cer, cu alte stele,
ca să aibă, când veni-vor bătrâneți cu zile grele...

Tot furând mereu măgarul, ca să-și facă viața rai,
foametea-ncepu degrabă, sărăcind și boi și cai,
de făină și mălai.
Iar când caii nechezară și-acei boi strigară „vai”,
tot măgarul, fără milă, auzind ce dânșii strigă,
le-a pus bir pe biata pâine și pe biata mămăligă!...

Astfel, caii și cu boii cei de-a pururi în belșug,
istoviți, cădeau de foame: unii-n hamuri, alții-n jug...
și, ștergându-și două lacrimi ce-i alunecau pe față,
a mai zis miloasa rață:

„- Acum nu știu dacă boii și-acei cai mai au de moară,
dacă n-au murit de foame, sau, ca mâine, au să moară,
dar, de mi-ar ieși-nainte,
eu le-aș spune tuturora următoarele cuvinte:
nu e vinovat măgarul de la care-aveți amarul

și-i purtați acum samarul:
vinovații sunteți voi singuri, că v-ați pus morar măgarul!”