Dobitoacele, odată, în adânc de vremuri vechi,
socotind că, printre ele, unele au mare dar,
dacă au mai lungi urechi,
ridicară la-nălțimea de-Împărat, pe un măgar!
Au pornit apoi să joace
toate-acele dobitoace,
fiecare stând să crează
cele ce urmează:
„Împăratul nostru, sigur, nu e o făptură crudă:
are minte să priceapă și urechi să ne audă!
El, care-a purtat samarul un pătrar întreg de veac,
și cunoaște cam ce-nseamnă traiul bietului sărac,
va găsi întotdeauna dorurilor noastre leac!
Și fiindcă, Dumnezeu
ne-a slujit ca să-i dăm tronul îngâmfatului de Leu,
veșnic recunoscătoare inima-i în piept va bate
și ne va primi măgarul cu iubire ca de frate!”
Dar, pornind apoi supușii, câte-un ajutor să-i ceară,
slugile Măriei-Sale îi opreau pe toți la scară
și spuneau la fiecare aspru, neprietenește:
”Împăratul nu primește!”
Iar când se-ntâlnea vreodată, cu-ale sale patrupede,
Împăratul, totdeauna, se făcea că nu le vede!
Boul, amărât, se zice că i-a scris atunci o jalbă:
- Împărate Luminate, tot ce-avem pe lumea albă:
fericiri, averi și ranguri câte sunt sub sfântul cer,
nu uita că trecătoare toate sunt și toate pier!
Fii mai bun, că, cine știe, dacă nu chiar mâine-n zori,
altul, unde stai, se suie, iar Măria-Ta cobori
și, oricine se coboară, fie ei chiar împărați,
prăbușindu-se din slavă, au nevoie iar de frați!
Însă toate cele scrise, erau lucruri foarte vechi
și măgarul, să le-asculte, n-avea suflet, nici urechi!
astfel s-a purtat măgarul, când credea că-i mare, dar...
să lăsăm azi la o parte pe măgar, ca e… măgar...
De ce însă unii oameni nu vor să-nțeleagă oare,
că orice măriri pe lume sunt de-a pururi trecătoare
și-astfel ei, deși făptura zisă cea mai înțeleaptă,
cu măgarul din poveste stau mereu pe-aceiași treaptă?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează