Se-ndoaie coapsa plopului pe culme
când frunzele de-o nevăzută mână
atinse cad și una câte una,
zburând domol, se spulberă-n țărână.
Le văd în drum șiraguri așternute,
un val de vânt le-nvolbură-n risipă,
viața mea, la tine-acum mi-e gândul,
cum te fărâmi tu, clipă după clipă!...
Trec zilele în goana lor pripită,
și fiecare mai sărac mă lasă,
în orice clipă, minții zbuciumate
câte-un drumeț îi pleacă de la casă.
Nu au popasuri gândurile mele,
sămânța lor se zbate veșnic nouă
și, călător pe drumuri nesfârșite,
se risipește sufletul meu vouă!
În alergarea clipei călătoare
atâtea-s date ochilor să vadă,
și câte-mi trec fugare pe la poartă
le cheamă toate sufletu-n ogradă.
Cu ele-mpart eu darurile mele!
Las inima comoara să-și desfacă
și, când pornesc în calea lor pribege,
cu ele duc podoaba mea săracă...
Nu sus în cer! Vă biruie înaltul!
Curmați-vă cărările spre stele,
rotind răzlețe-n praful de pe uliți,
vă vreau acolo, gândurile mele!
Cădeți, cădeți voi, frunze dezlipite,
pe câmpul larg, în zbor, vă poarte vântul
și vă-nfrățească rostul cu țărâna:
Pe urma voastră va rodi pământul!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează