În fiecare zi, un asfințit
Apoi, o dimineață mai regească.
Nimic nu moare. Greu e de oprit
- din pietre chiar - cuvântul să vorbească.
Misterele visării, uneori,
mistuitor bolnave de lumină,
își plămădesc făpturile din zori -
dar asfințirea surpă și dezbină.
Între opal și sânge, spre apus,
tăcerea plânge tâlcuri efemere.
Ca un balaur, soarele-i răpus.
Țâșnesc spre boltă stele, reci junghere.
Tot ce-a fost munte pare câmp acum.
Ca și stejarii, iarba aspru geme.
Jertfirea zilei s-a schimbat în scrum,
din care spaima scrie crizanteme.
La râu, sculptat e cerbul din bazalt
și, fără glas de corn și vânătoare,
presimte albi ogari, în suplu salt,
gonind spre soarta lui s-o împresoare.
Bătrânul cerb se-ntoarce-n amintiri,
când fulgera din stânci și era teafăr,
iar diadema coarnelor subțiri
în undea-a-mpuns văzutu-ntâi luceafăr.
E ostenit de ani și-nsingurat.
Coroana faimei sale îl doboară,
deși numai părelnic e vânat,
sub mândra și regala ei povară.
La ce-ar goni? Spre care înțeles?
El însuși s-a dezis de herb și turmă.
Pârâul plânge sub frunzișul des,
la mitul asfințirilor din urmă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează