Cuvinte cad din toamna unui gând.
Se-așază-n versuri - pietre funerare.
Tristețile, alcooluri fumegând,
plâng harta unor amintiri amare.
Ca un blestem noiembrie sosește.
Nori sumbri se ridică - metereze,
cât luna-și poartă auriul peste
prin cețuri reci ca-n vechi gravuri engleze.
E ceas elegiac. Secunda-și frânge
cristalul într-o hohotire mută,
de când copacii par să scuipe sânge
cu frunzele-n metalica derută.
Un carusel de corbi. Și zare scundă.
Solarele incendii sunt acuma
palori în asfințire muribundă.
Pe vis, perfid, și-n ierbi, coclește bruma.
Parfum fânaț, din arbori si din plante,
ca o maree putredă ne-atinge.
Fantome - din coșmaruri delirante -
spasmodic ne sărută pe meninge.
Cu negre ramuri, și osificate,
de golul din văzduh un plop se-agață -
parc-aș fi eu, rămas pe jumatate
în vis - Nemesis, în destin - paiață.
Franghia vieții - scurtă și subțire -
o calc cu spaime mari de-un tâlc de vreme.
Mi-s pașii tot mai mult în amintire.
Nu eu, ci timpu-n sângele meu geme.
Fantasme, spre amurg, mă violează
cu droguri ucigașe și subtile.
Prelungi feline fabulos dansează,
pe țărm virgin, în gheața din pupile.
Șerpi argintii, reci flăcări mlădioase,
scriu cifre sacre-n rituri din cabală.
Clepsidre de cenușă port în oase.
Iar toamna plânge-n ploaie - târfa goală.
Delirul ei îmi culcă steaua-n bernă.
De clipa prăbușirilor m-apropiu.
Beau vin acriu în vânâta tavernă,
printre răpușii de iubiri și opiu.
Bastardă soarta. Dimineața, iată,
ca o cățea se-apropie, vicleană.
Ursita-mi strălcește-ndoliată
în drojdia ce-a mai rămas în cană.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează