Dăm fuga-n veşnicie cu braţele deschise,
trecând peste sordide lagune de gunoi,
să ne-ncărcăm de fluturi, să ne-ncărcăm de vise,
până se schimbă sensul căderilor din noi.
Aşa se face, iată, că-n vară ni se-abate,
prin carnea tot mai roasă de-atâtea învrăjbiri,
câte-un fior albastru şi auzim cum bate
din nou, acelaşi clopot al unei vechi iubiri.
Pe care o crezusem definitiv uitată
sau cel puţin pierdută pe nişte mări de flori,
dar ea se-ntoarce, totuşi, cât să mai moară-odată
în frigul cărnii noastre de prea bătrâni cocori.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează