Vai... dacă aș putea să-mi uit vreodată de viață...?
De tinerețea asta fără sfârșit, buiacă
de frunzișul ei sunător ca o dimineață
și toate păsările din mine să tacă...
N-aș mai juca, n-aș mai râde luminii
cu bucurie și dulce și amară,
sânii fetelor grei ca ciorchinii
nu i-aș mai culege în fiece seară.
Aș iubi ca sălciile și ca apele,
viața mea ar fi somn adânc de buruiană,
visul nu mi-ar mai fereca pleoapele,
dorul meu ar fi smerit ca o strană...!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează