Fiecare lucru înmugurește pe dedesubt
ca ierburile, fără sâ tresară
oamenii își duc osteniți obrăzarele
pentru o sindrofie ciudată.
Viespele nu mai au ac și venin,
drumul se închide ca într-o ceașcă,
slugile calcă pe covoarele moi
să nu trezească moartea din oaspeți.
„O, ce bine mi-ar face să curgă ploaia
să ude salcâmii, să le scuture salbele”
străjile porților și-au lăsat scuturile
și au intrat în apa calda a pamântului.
Aș vrea să fiu acum lișiță albă
peste bălțile adânci ale somnului.
De ce nu se trag odată zăvoarele
să rămânem aci toată viața, prietene?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează