nu mă gândesc decât la mama.
C-un coş scârţâitor în braţe
urca rufe-n pod să le-agaţe.
Eram un ţânc ce-n gura mare
ţipa şi dădea din picioare.
Să lase rufele-mbibate,
pe mine să m-aburce-n spate.
Ea urca şi-n tăcere le-ntindea,
nu mă certa, nici nu mă privea,
iar rufele lucioase, foşnind
fluturau în tărie, plutind.
N-aş scânci, însă-i târziu deja,
acum văd ce uriaşă-i ea -
flutură-n cer argintul părului,
pune sineală-n apa cerului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează