privesc cum orizontul se umple de făclii,
cum luna în tăcere s-arată să inspire
gândiri religioase l-ai lui Apolon fii.
Când tot doarme-n natură, când tot e liniştire,
când nu mai e mişcare în lumea celor vii,
deșteaptă priveghează a mea tristă gândire,
precum o piramidă se-nalţă în pustii.
Ai mei ochi se preumblă pe dealuri, pe câmpie,
al meu suflet se-nalţă pe aripi de-un foc sfânt,
în zboru-i se ridică la poarta de vecie,
căci nici o legătură nu are pe pământ.
Nădejdea mea din lume de moarte se precurmă;
trecu ea precum trece un fulger printre nor;
s-a şters precum se şterge a vulturului urmă
când spintecă văzduhul în falnicul său zbor.
De când pierdui părinţii-mi trei ierni întregi trecură,
trei ierni, căci după ierne viaţa-mi socotesc,
căci zilele-mi ca iarna de viscoloase-mi fură,
copaci din miezul iernii ce vânturi îi clătesc.
Frumoasa primăvară acuma se grăbeşte
la caru-i să înhame pe zefirii uşori;
pășește, şi pe urmă-i verdeaţa se iveşte
și cerul se dezbracă de fioroşii nori.
Zefirul printre frunze misterios suspină,
e limpede-orizontul şi cerul luminos;
a râurilor şoaptă... dar unda lor e lină,
iar sufletu-mi e-n valuri, n-am soare seninos.
Căci închinat durerii, amara mea viaţă
de-atunci e pentru mine nisip neroditor,
ce vara îl usucă, ce iarna îl îngheaţă,
pe care flori nu află sărmanul călător.
Lăsat străin în lume, lipsit de orice bine,
văzând că nu-mi rămâne plăcere pe pământ,
văzând zilele mele de suferinţe pline,
pui mâna pe-a mea frunte şi caut un mormânt.
Puţină vreme încă şi glasu-mi se va stinge,
și inima de-a bate în pieptu-mi va-nceta!
Atunci fără-ndoială eu soarta voi învinge,
și a vieţii taină în moarte voi afla.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează