Văd ziua trecând spre apus ca o lebădă albă
mereu mai aproape de stuful amurgului - văd cum lumina
încet schimbă garda cu vântul. Nu ştiu de ce
glasul tău îmi aduce întruna o muzică dulce de apă
şi-ţi simt răsuflarea venind ca un flux nevăzut.
Florile-ncet se deschid lângă noi, flori tăcute de noapte,
semănate aici ca să fie podoabele sânilor tăi
şi să tremure lin la suspinele tale şi-acestui răgaz ameţit
săi poarte parfumul. Am uitat cum arată la chip
trecătoarele ploi, am uitat dimineaţa cu genele pline
de lacrimi, surâzând la răspântii albastre - am uitat
şi că lebăda albă ce lunecă-ncet în amurg, e o zi
care piere. Ce stranii comori sunt temeiul
acestei risipe? Iată vântul, el toate le ştie,
iată vântul cum vine-aducându-ne crengi
mlădioase, de salcie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează