Şi-a luat muiere din alt sat,
tocmai de pe malul Olteţului,
peste câteva dealuri, cât munţii.
Când se certa cu bărbatul, ca oamenii,
ea îşi lua lada de zestre în cap,
Un ceaun în mână şi pleca la Boghea.
Lada era făcută acolo, ceaunul îl avea tot de la ai ei.
Venea Dumitru aproape plângând la tata:
– Hai, mă, Fănică, hai că fugi Ioana.
Hai s-o-ntoarcem. Uite-o, suie pe Poiana Popii.
– Las-o aşa, că vine singură.
– Nu, că zise că de data asta nu se mai întoarce.
Şi-acolo rămâne, mă, că-şi luă şi lada şi ceaunul, auzi?
Dacă vedea că lui tata nu-i e aminte,
Tivic – cum îi zicea lumea – mâna pe ciomag
Şi tuliu! peste câmp, pe Seci.
Ioana se vedea de departe,
că era coprelă înaltă.
Ar fi putut să meargă mai repede,
că ceaunul ce era mai greu,
că-n ladă, ce să aibă?
Dar aştepta s-o ajungă Dumitru, s-o roage.
Tata înadins îl mai ţinea câte-o ţâră de vorbă,
să se ducă vuva cât mai departe.
Câteodată avea răbdare s-aştepte câte două-trei zile,
se tot uita în vale, punea mâna la ochi. Nimic.
Atunci îşi lua inima-n dinţi şi pleca după ea.
Îi vedeai venind, el cu tuciul de toartă,
ea cu lada frumoasă, în cap.
Poate că se mai opreau şi pe câmp,
puneau de mămăligă, ori coceau porumbi.
Ei, tineri! Parcă atunci se vedeau prima dată.
- Iete, Dumitru iar vine cu zestrea, zicea tata.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează