Mă prăfuise timpul dormind peste hârtii...
se întindea noianul de unde nu mai vii;
o umbră, în odaie, pe umeri m-apăsa -
vedeam ce nu se vede, vorbea ce nu era.
- Poţi să te culci, e ora şi noaptea-ntârziată,
vei scrie, altă dată, orice, şi tot nimic.
O umbră eşti acuma, şi pot să te ridic,
lăsând odaia goală, şi lampa afumată...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează