Când seara-n ceasuri de singurătate
îmi sprijin fruntea visător pe mână,
povești străbune, cântece uitate,
cu glasuri de tilinci îndepărtate,
îmi amăgesc iar gândul și mă-ngână,
și-atunci te văd plutind surâzătoare
din negura de vremi băsmuitoare...
Ești tu, izvor de nouă poezie,
prilej de gânduri vechi, urzite iară,
O, drăgălașă muză populară!
În ochii tăi e cer senin de vară,
și fermecata mea copilărie
mi-o readuci, de tine-ademenită...
fii dar la vatra mea binevenită!
Ca-n alte vremi și-acum fă să coboare
asupră-mi iarăși liniștea dorită,
să uit de tot, uitat de-orice ispită,
să-mi pară lumea pajiște-nflorită,
și orice zi să-mi fie sărbătoare,
să pot trăi, străin de glasul urii,
ca un copil cuminte al naturii...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează