La Nürnberg, în vechiul castel,
stăteam rezemat de-o fereastră,
privind cum se-mbracă sub el
orașul în negură-albastră.
Și purpur plutea în fâșii
prin negura vânătă-a serii,
pe uliți străvechi și pustii
robite de vraja tăcerii.
Și cum rămăsesem visând,
un clopot începe să sune
așa de duios și de blând
de parcă o rugă ar spune...
El sună, și alte-i răspund
cântând ca argintul de clare,
și-odată s-aude, din fund,
și clopotul domului mare!
Și valuri de-adânci armonii
plutesc în fantastice zboruri,
părând că sunt sute și mii
de îngeri ce murmură-n coruri...
Dar eu, ca furat de un val,
pierdut în concertul haotic,
mă văd într-o sală de bal,
o sală-n mărețul stil gotic.
Și albă ca albul din crin,
Ca umbra din umbră ușoară,
de mine s-apropie lin
o falnică, blondă fecioară.
Eu stau și de-abia mai respir,
Cuprins de-o sfială stângace,
dar ochii ei mari de safir
îmi spun că dorește să joace.
Și-ajunge doar brațul să-ntind,
Ea brațu-i pe umăr mi-așază,
și stăm să pornim dănțuind...
când muzica brusc încetează;
cu pasul greoi, un străjer
Îmi tulbură singurătatea,
iar glasul lui aspru: “Mein Herr
îmii strigă - se-nchide cetatea!”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează