Bătăile versului am prins a deprinde
nu din cărţi, ci din horă, din danţ
rimele, din bocete şi colinde,
din doinele seara cântate pe şanţ.
M-am născut iarna, la Sfântul Andrei,
când vântu-n amurg şuiera prin ogradă.
Munţii ardeau în polei şi lumini,
lupii spulberau scântei din zăpadă.
Am strâns sănătate din cremenea neagră,
din vâna de apă, ţâşnind încordat,
și bătrânii din sat când muriră,
toate iubirile moştenire mi-au dat.
Eu mă scăldam prin pâraie cu ochii deschişi,
era o apă de cleştar şi de stele
pești alburii, pâlpâind ca-ntr-un vis,
lunecau lângă genele mele.
Ori prin munţii cu iarba-ntomnată pe creastă
ascultam ţârâitul de greier bolnav;
gonind pe un cer de-ntunecare vastă,
nouri scămoşi în spinări purtau frigul jilav.
Însemnam cu uimire pe-un petic de foaie,
cum scapără ceru-n băltoace întors,
cum, după munţii ursuzi, după ploaie,
fuioarele de aburi s-au tors.
Pe atunci te-nvăţam, ţara mea, te-nvăţam
cu copaci şi cu cer, cu pălmaş şi cu vită,
cu luna lividă sticlind în spărtura de geam
și cu gura uscată de foame ca piatra trăsnită.
Au vuit arămurile în clopotniţă, sus,
și ca un vânt trecu pe sat mobilizarea.
Primenit în haine noi, tata la război s-a dus
și la-nghiţit albă şi veştedă zarea.
Cu ochii aţintiţi pe geamul spart,
mama rămase mută, ca de fier;
eu mă uitam în lături, iar soru-mea cea mică
râdea către păpuşă-ntr-un ungher.
Fetele mari din sat, cu ochiul stins,
jeleau după flăcăii duşi departe
și mă rugau, înăbuşite-n plâns,
să le-nsăilez spre dânşii câte-o carte.
Scriam acolo eu de frunze verzi,
de jale şi de câte şi mai câte,
și dorul către tata cu dorul fetelor
se împletea în stihuri mohorâte.
Bătăile versului am prins a deprinde
nu din cărţi, ci din horă, din danţ
rimele, din bocete şi colinde,
din doinele seara cântate pe şanţ.
Din zbuciumul de mamă-năbuşit,
și-al fetelor care uitau ce-i hora,
pătrunse trist de dorul acelora
ce din războaie nu au mai venit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează