Tot acolo stau, în casa unde știi plăpânda lampă
luminând pe la ferestre. Pentru ce atunci pe clampă
mâna ta încet și sigur n-o mai pui de-atâta vreme,
sau bați codrii singuratici și tăcutele poiene...?
Lângă care apă rară ți-ai adus făptura dulce
și-ai lăsat-o-n lan de nuferi și de trestii să se culce
unde, în amurgul care vine calm și rece, încă
ți se mai ascunde ochiul și privirea ta adâncă...?
Știu că umbra care cade nu te-mbie - știu și asta
și de-aceea azi, iubito, nu mai șterg de praf fereastra
nici, la marginea luminii ce se stinge fără veste,
nu-mi mai răscolesc trecutul și uitata mea poveste.
..........................................................................
Nu te-aștept, deși și-acuma tot acolo stau în casa
unde tremură la geamuri lampa asta ca mătasa
și deși și-acum în suflet degetele-ți, minunato,
ți le-aud căzând pe clanță și tresar spunându-mi:
iat-o!...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează