Apune tinereţea, începe iarna-n păr,
tot mai departe-i cerul făgăduit de viaţă,
trec zile de cenuşă, trec ore reci de ceaţă
și gândul bea otravă crezând că-i adevăr.
Ca un linţoliu vine o nouă dimineață,
nu pune visul îngeri în florile de măr,
râd apele luându-mi nădejdea în răspăr
gălbuie, coaja vremii îmi degeră pe faţă…
Cu lumânarea stinsă a beznelor în mână
curând eu mă voi duce spre schitul de ţărână,
dar tu, tu sfinte suflet, unde-ai să mergi? Mă tem…
Ştiind că trist şi singur şi dincolo tot suferi
în loc să lunec paşnic în buruieni sau nuferi,
de grija ta în groapă va trebui să gem.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează