Puţină minciună, puţină candoare;
uitarea nu plânge, prostia nu doare...
se-ntâmplă atâtea căderi în ispită,
de parcă şi dogma ar fi toropită.
Şi-ar trage să moară, sub zările ude;
nimic nu se vede, nimic nu se-aude,
nimic nu se-nalţă, nimic nu se-nclină
puțină căinţă, puţină lumină,
Puţină iertare, puţină speranţă,
formală şi goală şi-n van toleranţă…
degeaba sunt lacrimi, când ziua-i pe ducă
și vine de-aiurea o noapte haiducă,
Absurdă şi oarbă şi tare-n secure,
să ardă, să spargă, să taie, să fure
puținul pe care iubirea-l mai poartă,
in palmele sale, cu nume de soartă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează