Eu te-am primit în trupu-mi, cu alai,
măi timpule, fălos că-mbătrânesc,
știind că-mi dai și mai uitând că-mi iai
din mândrul meu tezaur pământesc.
Dar azi când ești în mine, parcă ai
dinți mult mai mari care cumplit rânjesc.
Începi să iai, nimica nu mai dai
și-n pântec arme parcă-ți zăngănesc.
Am introdus eu singur în cetate,
fără să știu ori cu știință, poate,
cu oastea morții-n el, Calul Troian?
Așa o fi. Dar, timpule, tu, frate,
să știi că fără milă ne vom bate -
voi bate-n bătrânețea-mi ca-n dușman!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează