Doina - George Coșbuc

Copilo, tu ești gata

de-a pururea să plângi!

Și când ești tristă, Doino,

tu inima ne-o frângi.

Dar nu știu cum, e bine

când plângi, că-n urma ta

noi plângem toți, și-amarul

mai dulce ni-e așa.

Și toate plâng cu tine

și toate te-nțeleg,

că-n versul tău cel jalnic

vorbește-un neam întreg.

Pe fete-n faptul serii

le-ntâmpini la izvor,

tu singură stăpână

pe sufletele lor.

Le-nveți ce e iubirea

și râzi cu ochi șireți,

deodat-apoi te-ntuneci

și cântece le-nveți:

să cânte ziua-n luncă

și seara când se-ntorc,

când triste-n pragul tinzii

stau singure și torc.

Când merg flăcăi la oaste

cu lacrimi tu-i petreci

și stai cu ei, ți-e milă

să-i lași pustii, să pleci.

Cântând le-aduci aminte

de-o fată din vecini,

de mame și de-ogorul

umplut acum de spini.

Și când i-omoară dorul

și-n jurul tău se strâng,

pui fluierul la gură

śi cânți, iar dânșii plâng.

E plin de oameni câmpul,

tu, Doino,-n rând cu ei.

moșnegi și oameni tineri

și tinere femei

adună fânu-n stoguri

și snop din spice fac

din scutece copilul

cănd plânge-n săhăidac

te duci și-l joci pe brațe

și-l culci apoi pe sân,

și-i cânți s-adoarmă-n umbra

căpițelor de fân.

Din văi tu vezi amurgul

spre culmi înaintând,

pe coaste-auzi pâraie

prin noapte zgomotând,

și asculți ce spune codrul

când plânge ziua-ncet

ah, toate, Doino, toate

te fac să fii poet.

Și, singură cu turma,

privind pierdută-n zări

spui munților durerea

prin jalnice cântări.

Pe deal românul ară

slăbit de-amar și frânt.

abia-și apasă fierul

în umedul pământ.

Tu-l vezi sărman, și tremuri

să-l mângâi în nevoi.

Și mergi cu el alături

cântănd pe lângă boi.

Iar bieții boi se uită

cu milă la stăpân

pricep și ei durerea

sărmanului român.

Eu te-am văzut odată

frumoasă ca un sfânt,

în jur stăteau bătrânii

cu frunțile-n pământ.

Cântai, ca-n vis, de-o lume

trăită-ntr-alte vremi,

de oameni dragi, din groapă

pe nume vrând să-i chemi.

Și-ncet, din vreme-n vreme,

bătranii-n jur clipeau

śi mânecile hainei

la ochi și le puneau.

Dar iată! Cu ochi tulburi

tu stai între voinici,

te văd cum juri și blestemi

și pumnii ți-i rădici!

Pribegi de bir și clacă,

copii fără noroc,

tu-i strângi în codru noaptea

sub brazi pe lângă foc.

Și cânți cu glas sălbatec,

și-n jur ei cântă-n cor

cântări întunecate

ca sufletele lor.

Când știi haiduci în codru

te prinzi cu ei fărtat,

li-arăți poteci ascunse,

pe stânci le-așterni tu pat.

Când pun picioru-n scară,

ții roibul lor de frâu;

grăbit, când prind ei pușca,

scoți plumbii de la brâu:

iar când ochesc, cu hohot

tu râzi, căci plumbii moi

s-au dus în piept de-a dreptul

spurcatului ciocoi.

Ai tăi suntem! Străinii

te-ar pierde de-ar putea;

dar când te-am pierde, Doino,

al cui am rămânea?

Să nu ne lași, iubito,

de dragul tău trăim:

săraci suntem cu toții,

săraci, dar te iubim!

Rămâi, că ne ești doamnă

și lege-i al tău glas,

învață-ne să plângem

c-atât ne-a mai rămas!