Ploua cu vise peste noi
și fulgerau străvechi dorinți,
tuna ca-n vremea de apoi:
să nu te mint, să nu mă minți!
Ne preschimbase Ceru-n sfinți,
în legea neamului dintâi,
să nu te mint, să nu mă minți,
să mai rămân, să mai rămâi.
Intrasem, parcă, în povești,
întrun descânt străbun mereu,
au cine sunt și cine ești,
când eu sunt tu și tu ești eu?
Ploua cu stele peste noi,
ardeam în ele, goi și sfinți,
sub mângâierea blândei ploi
noi ne visam străbuni, părinți...
Dar astrul ploii a asfințit,
pribegi îl căutăm prin Cer,
eu n-am rămas, tu m-ai mințit,
iar între noi, pustiu și ger...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează