“Oamenii nu-şi dădeau seama că fiecare avea un Nichita al lui...”
“La Nichita venea mereu lume, trăiam într-o casă deschisă. Veneau prieteni vechi, dar şi oameni pe care nu-i văzuse niciodată. Poeţii tineri veneau pentru un fel de binecuvântare, iar el considera că nu trebuie să respingă pe nimeni. Spunea tot timpul: “De unde ştiu că nu bate la uşă Eminescu? Dacă îi spun că a scris un poem prost – i se poate întâmpla oricui! - şi el renunţă să scrie!?”
Erau mereu 5-6 oameni în jurul mesei noastre, toată ziua, şi se schimbau mereu. Beam cafeaua de dimineaţă cu lume în jur, mâncam cu lume în jur, treburile le făceam cu lume în jur, dicta poeme şi citea poeme cu toată lumea de faţă...
Oamenii nu-şi dădeau seama că fiecare avea un Nichita al lui. Te marca. Îl vedeai o singură dată şi rămâneai cu “amprenta Nichita”. Cred că până şi faptul că primea pe toată lumea era copleşitor.. avea nevoie să dăruiască, să ofere. Orice: pe sine, poezie, încurajări...Nu şi-a construit un personaj, era un personaj.
Şi a trăit risipind din fiinţa lui. Nu putea altfel".
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează