Un om umbla să bage-n casă
o scândură de brad, cam noduroasă.
Nu-i vorba că-avea noduri, dar tocmai ca s-ajungă,
el scândura aleasă și-o alesese lungă.
De șase coți ori șapte, de printre hodoroage,
se pregătea pe ușa odăii lui s-o bage,
și chibzuind cum face de isprăvit căratul,
s-a repezit pe ușă cu-o scândură de-a latul.
Dar se lovi-n părete, parcă-l împinse dracul,
de se știrbi la gură, căzănd de-a berbeleacul.
Întâi nu prea-nțelese și n-avea ce să spuie
și pipăindu-și fruntea dădu și de cucuie.
Sculându-se, mai stete, se mai gândi și, iată,
s-a luminat la minte dintrodată:
,,Nu vrei să-ncapi pe ușă? O să te bag pe geam,
cum ne fusese vorba dintâi, când mă gândeam.
Și ca să fiu mai singur că poți intra, așteaptă,
o să te mut din stânga, acum, în partea dreaptă.”
Într-adevăr, schimbată, cu capetele-ntoarse,
se repezi mai tare și capul și-l și sparse.
A doua izbitură de zid l-a schilodit
și a ieșit din lupta cu scândura, borșit.
- ,,Ptiu! - înjura săracul, - mi-a scos din șold piciorul ”
stai, că mă pun pe tine cu toporul.”
Dar își aduse-aminte că n-avea dușumele
și că avea nevoie de blăni, nu de surcele.
Cu scândura în brațe, întâi nu te găndiși
că trebuie să intre pe dungă și pieziș;
Al doilea, crezuseși că-ntoarsă, bunăoară,
o scândură se face, Păcală, mai ușoară.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează