O carte proastă, dar legată-n piele,
cu aur pe cotoare și cu stele,
luxoasă, lustruită și bogată,
stă-n raft ca o cucoană bosumflată
la teatru - care se preface
că piesa lăudată îi displace.
E singură-ntr-o lojă și-i e cald.
Poartă-n urechi cerceii de zmarald,
brățări pe brațe și, la gât,
mărgăritare - și i, s-a urât.
O plictisesc asamblul și detaliul
și-și face vânt la piept cu evantaiul.
E decoltată până-n toate celea
și, ca și cartea groasă, și-arată toată pielea.
Din raftul de alături, subțirea cărțulie,
se-ntreabă cu sfiială, din palida-i hârtie,
dacă-nțelesul cărții și scrisul se măsoară
cu luxul și grosimea-n cotor de dinafară.
Ea-i descusută, foile îi ies,
de-abia se descifrează de jerpelite ce-s.
Se vede cât de colo c-a fost și-i o ispită
prin câte mâini trecuse, citită răscitită,
pe când vecinul măndru, de drept aristrocat,
stă-n raft, ca-ntr-o vitrină pantoful nencălțat.
Broșura se smerește și întreabă:
- ,,Cucoană, ești o carte a unui om detreabă,
dar cum se face, voi
să știu, de ce atâtea foi,
atâtea pagini, pare că o mie?
De ce câtămai teancul de hârtie?
Mi-ar fi, mărturisesc, rușine
să am atâta hoit pe mine.
Te-ai revărsat și curgi ca un potop,
cerneala dumitale nu are fund și dop?
Condeiul, când e ager și nu minte,
un gând îl spune-n câteva cuvinte.
Ți-e mătură condeiul și mâna cât copita,
de te lățești atâta și cu nemiluita?
Probabil autorul se bucură, nu glumă,
că a frecat fărâma să dea atâta spumă
și că și-a scris-o, cartea, cu săpun.
Nu-i vorbă, pămătuful pare bun
și pe bărbie-alunecă mai bine.
În scris nefericirea-i clăbucul că nu ține.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează