Nu te iubesc decât că-mi eşti iubită,
şi neamor acest amor se cheamă;
te-aştept nu cu speranţă, ci cu teamă,
te-nvălui în privirea mea orbită.
Să te iubesc mi-a fost menirea gravă,
să te urăsc cu-o ură infinită,
cu inima ce-n pieptul meu palpită
când sloi de gheaţă, când puhoi de lavă.
Lumina iernii poate-o să-mi trimită
în crudu-i fulger stingerea din slavă,
şi voi simţi întreg că nu mai sunt deloc;
și nici vecia nu-mi va fi tihnită,
iubito, fără dulcea ta otravă,
căci te iubesc cu sângele de foc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează