A vrut Dumnezeu să scrie
și nici nu era hârtie.
N-avea nici un fel de scule
și nici litere destule.
C-un crâmpei de alfabet
mergea scrisul foarte-ncet.
N-aş vrea nici atât să-l supăr
cât piperul de ienupăr,
dar o să vă spui ceva:
nici carte nu prea ştia.
Orişice învăţăcel
știe mult mai mult ca el.
El, care făcuse toate,
nu avea certificate.
Câtu-i Dumnezeu de mare
n-are trei clase primare.
La citit se-mpiedica,
nu ştie-aritmetica.
Ştie-atât: numai să facă.
Ia oleacă, pune-oleacă.
Face oameni şi lumină
din puţin scuipat cu tină,
și dintr-un aluat mai lung
scoate luna ca din strung.
Papagalul şi păuna
și-au smuls pana, câte una,
ca să-i facă pensulă
Domnului din insulă,
Coliba de pe pământ
a Celui Înalt şi Sfânt
fiind clădită de peşti meşteri
Intre talaze şi peşteri.
El a luat mai bine-o pană
de la țarca năzdrăvană
și-ascuţindu-şi-o-ntre deşte,
despicând-o școlărește,
și-a făcut condei, în stare
a scrie şi pe piatră tare.
A-ntins cerul ca o coală
în toată Tăria goală.
Însă până nu scria.
A luat atunci o nuia
și a însemnat cu ea,
cu argint, stea lângă stea.
Şi ca să vadă pe schele,
a făcut şi cruci de stele.
Ce-a scris noaptea s-a zvântat,
apoi, pân' la scăpătat,
cu sugătoare de soare -
și ziua şi pe-nserare -
a citit şi tot a şters,
câte-o vorbă, câte-un vers,
și câte o dată, fată,
toată foaia, cartea toată,
fiindcă Dumnezeu ce-a vrut
p-ormă nu i-a mai plăcut.
Că din scrisele prea drese
nici lucru prea bun nu iese.
Cât a scris el cerul tot,
să spui drept, a şti nu pot.
Învățați cu cărţulie
cred c-aproape o veşnicie.
Pe cât mintea îl ajută
melcul crede că o sută
de vecii întregi şi pline.
melcul ştie, cred, mai bine.
însă cerul, în sfârşit,
e de-atuncea tipărit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează