Seara, cand sunt prea trist, mă gândesc
la sufletul pur al câinilor vagabonzi.
Un câine trist are atât de puțină importanță
într-un secol de minunate cuceriri ale științei!
Ce emoție estetică e în tristețea unui câine trist
sau ce exemplu demn de urmat?
O tristețe de furnică, e o tristete creatoare.
Cănd sunt triste, furnicile muncesc,
înalță mușuroaie,
în timp ce câinii vagabonzi cutreieră străzile
și se împerechează într-un ritual grotesc,
striviți de automobile și de râsetele oamenilor.
Noaptea scotocesc prin lăzi de gunoaie și înfulecă
bucăți de ziar cu pete de grăsime,
tropăie pe lângă bețivii împleticiți,
cerșind un gest de prietenie,
pentru care dau din coadă recunoscători multă vreme.
Furnicile dorm - binemeritata odihna
pentru munca de peste zi.
Câinii vagabonzi n-au somnul regulat.
Dorm unde-apucă, și tresar prin somn,
scâncesc ca niște copii, și visează amestecat
juvățul hingherilor și oameni blajini
care le pun covrigi în coadă.
Se trezesc și se scutură de pureci și de somn,
și-o pornesc din nou hai-hui,
flămănzi de carne, flămănzi de dragoste,
tropăind cu coada steag,
în timp ce furnicile muncesc de zor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează